Aha!

Nimeni nu crede în mine. Sunt doar eu, ochii mei de pisică şi degetele de la picioare…Atât am eu. Şi atât sunt eu.

Dacă nu ar fi atât de frumoasă lumea asta şi viaţa…viaţa mea, aş renunţa. Aş renunţa la părul ca spicul de grâu prea copt dar nu aş mai avea cu ce să-mi înving una din puţinele fobii pe care le am şi de care nu ştie nimeni. Dacă n-aş avea pletele astea nebune, care stau după cum le taie capul, de parcă n-ar fi ale mele( sau poate că-s aşa de duse cu capul pentru că e capul dus cu pluta?) cu ce mi-aş acoperi urechile noaptea, când dorm? Şi ştii de ce fac asta? Pentru că, pe la 7 anişori abia împliniţi, părinţii ne-au lăsat la bunici o vară( singura, de altfel din toată claia de copilărie). Mămuţa, să-i fie iertate păcatele, ne punea boarfele la uscat pe gărduţul de la cerdac. Într-o seară mi-a fost lene să intru în căsuţa de chirpici să îmi iau o bluziţă. Aşa că, am înşfăcat repede un puloveraş roz de pe cerdac. Am simţit, imediat cum am băgat mâna pe mânecă, cum îmi urcă ceva pe mână, cu viteză mare. Până am reuşit să scot mâna chestia a ajuns lângă urechea mea. Am reuşit să o dau repede jos de pe mine. Ce era? O urechelniţă. Ştiam din poveştile bunicilor că intră în ureche şi îţi perforează timpanul cu antenele iar tu rămâi surd. Habar nu am dacă e adevărată povestea asta, nici măcar nu am curiozitatea să aflu dacă este sau nu. Dar mi-a rămas în cap.Închipiue-ţi ce spaimă am tras când am dat urechelniţa aia jos de pe mine.

Uite, din cauza asta am nevoie de pletele astea zvăpăiate, care cresc şi cresc şi eu le-aş tâia dar mi-e frică. Noroc cu fobia mea, altfel arătam probabil ca Marie Fredriksson.

Aş arunca în foc mâinile, dar am nevoie de ele ca să montez, să citesc, să croşetez, să îţi mai scriu ţie, din când în când, să îmi aşez pletele peste urechi seara.
M-aş lipsi de picioare, dar nu aş mai putea să-mi plimb corpul pe pajişti desculţ, prin păduri tărăindu-le printre frunze, pe părtie deasupra unei sănii, în club bălăbănindu-mă singură şi haotic pe scenă, la cimitir să aprind o lumânare pentru suflete, spre oameni dragi să-i strâng în braţe şi să-i privesc.
Aş renunţa şi la ochi dacă nu aş şti cât de albastru e cerul şi verde iarba, galbenă laleaua şi cristalină apa, gingaş chipul mamei şi dragă faţa fratelui, căprui ochii lui şi cărnoase buzele-i senzuale, orbitor soarele şi ciudaţi oamenii.
Poate că nu mi-aş mai proteja urechile dacă n-aş şti cât de blândă este vorba mamei, cât de frumos e trilul ciocârliei şi cum e muzica.
Şi poate mi-aş fi luat zilele de mult dacă nu aş fi atât de fericită cu viaţa asta grea, plină de probleme şi neînţelegeri, fără prieteni şi fără familie, cu datorii şi lipsuri, fără împliniri dar împlinită…Nimeni nu crede în mine. Nici măcar eu. Dar e bine. Nu e nevoie să fiu altcineva în afară de mine. Adevărul meu îl ştiu doar eu. Dacă sunt rea, e fără rea intenţie. Sunt cicălitoare, visătoare, optimistă, emotivă, sensibilă, răutacioasă, încăpăţânată, fricoasă şi iubitoare. Defecte, defecte, defecte. Cine să creadă în defecte?