Colțuri – Capitolul 1

Colțuri – Capitolul 1

“What you see is not what you see” – Viața mea.

Ar fi bine ca, din când în când, să ne gândim la viața noastră, la propriu și la figurat. Ne vine greu să vorbim despre noi și am observat că, atunci când o facem, fie ne plângem de milă,fie ne comparăm cu alții, evidențiind marile lor probleme ca fiind minuscule în comparație cu nimicul nostru, tocmai ca să atragem compătimire.

Viața mea presupune câteva etape destul de succinte și clare. Însă, am obiceiul de a le prescurta din start în capul meu, astfel încât ajung la interlocutor de-a dreptul ciunțite și mutilate, încât niciunul dintre cei câțiva curioși să mă cunoască nu înțeleg nimic. Și asta ar fi cum ar mai fi! Dar nu e tot: apar, evident, întrebările. Unele cam imprecise și vaste, căci hăcuiala făcută de mine bulversează în așa manieră încât și întrebările devin niște labirinturi fără ieșire. Apoi, explic, la fel de anapoda și “pe la Ploiești” (dar scurt, ca o flatulență înghesuită) și cumva mai-mai că înțelege omul ceva. Evident, reușește cutărescu să formuleze o idee cu semn de întrebare care, logic, ar putea să mă determine să devin mai coerentă. Dar nu! :)))

În fine, ca să scurtez, sunt atât de rușinată de  faptul că sunt diferită de foarte mulți dintre cei pe care îi cunosc și atât de complexată de lipsa lor de înțelegere în ce privește faptul că, da, există și oameni ca mine, încât prefer să bag un “E mult de povestit și sincer nici măcar nu are rost”, încât crede omul ce vrea sau ce vede: o ciudată…nebună?

Capitolul 1 înseamnă întoarcerea în timp cu vreo două decenii:

Mama, Elena, asistentă medicală s-a căsătorit abia la 28 de ani. Adică mai exact prin ’85. Cum?  Povestea e că cineva a vrut să-i facă lipeala cu idiotul care a contribuit la apariția mea. Elena singură, idiotul singur: hai să îi combinăm! Doar că Elena nu a mers la întâlnire, că așa e ea – nesociabilă. Idiotul, îngâmfat de fel și orgolios (în sensul rău al cuvântului) nu a suportat așa ceva. Cum adică să fie el lăsat cu ochii în soare?! A aflat unde locuiește Elena și s-a prezentat la ușa ei, cu un buchet de flori în mână. Căci, idiotul nu e doar idiot, îngâmfat și orgolios, mai e și fățarnic! Așa că, la ușa garsonierei apare idiotul cu florile. Cum s-a ajuns de aici la mine…lipsesc niște pasaje din poveste, deci cam nouă-zece luni, dar sinceră să fiu le prefer așa, pentru că am imaginația bogată și chiar nu-mi doresc să vizualizez anumite lucruri…

Prima mea amintire este o bătaie crâncenă. Și ce bătaie! Mama ( căci nah, devenise mama mea între timp) vânduse garsoniera proprietate proprie și cu ajutorul primăriei (așa era pe vremea aia: aveai servici – primeai ceva, se mărea familia – mai primeai ceva și tot așa. Acum, ai școală – nu ai, ai servici – nu ai, tot un rahat împielițat!) a primit un apartament, pentru că s-a mărit familia. Fratele era mic-mititel (acum, după atâția ani, îmi dau seama că nu mi-l amintesc în povestea asta). Nu știu exact dacă dormea umplând scutecul sau era pe acolo, ideea este că făcuse deja cunoșțință cu tainele creștinești de vreo 2 anișori. Mama și idiotul renovau apartamentul în care locuiam. Că erau la începutul acțiunii sau la final, habar nu am! Știu doar că toată mobila era în mijlocul dormitorului și de jur împrejur numai celofan.

Locuiam la parter. Gratii la geamuri, evident, din acelea mai apropiate de geam în partea de sus și curbate în partea de jos, cu cercuri între bucățile din fier vopsite alb, că așa se purta pe vremea aia, ce știți voi! :))) Vis-a-vis de blocul nostru, al bloc, ce să vezi! Între blocuri așa-zisul spațiu verde, adică ditamai parcela plină de iarbă, cu patru bănci amărâte vopsite albastru, loc unde mai încăpea liniștit un bloculeț. La parter, chiar peste drum de noi, adică în blocul de vis-a-vis, în apartamentul în oglindă cu al nostru, stătea Ancuța, prietena mea. Mama și idiotul, nu erau acasă. Idiotul, plecat unde o fi fost plecat (oricum niciodată nu a fost prezent) mama la Ginecologie, evident, că atât a știut toată viața: muncă, acasă, mâncare, curat, spălat, copii, soț, somn și “repeat”. Și nu comenta, că nu o fac eu eroină, asta a știut să facă, asta a făcut! Ce ai vrea să-ți spun, că descoperea noi metode de a scăpa de sarcină fără chiuretaj într-un laborator performant, că mergea la simpozioane iar noi am avut o copilărie de vis, plimbați prin toată lumea? Aș putea să scriu chestii de genul, dar ce farmec ar mai avea? Ar fi o fabulație și m-ar face să par o frustrată și o idioată în ochii fratelui meu, care a trăit “cot la cot” cu mine toată povestea asta. Cine aș mai fi eu dacă nu mi-aș respecta fratele? Citește Coelho dacă vrei fabulații sau citește mai departe aici și pune întrebările la urmă, că are cine să-ți răspundă (adică eu, logic, cine credeai?).

Să revenim ( exact așa vorbesc, nu doar scriu. Și imaginează-ți că ce ai citit este acel procent de 90% pe care-l tai când vorbesc…So, wtf, nu? :))) ). Deci, ca să revin, Ancuța voia să se joace cu mine. Și eu doream să mă joc cu Ancuța. Cu păpușile, perversule, cu ce să ne jucăm?! :)) Eu în dormitorul în renovare -Ancuța afară; amândouă aburcate pe marginea pervazului, mai-mai să ne învinețim bărbiile de cât de tot chinuiam să ne vedem. Nu mai știu cum, ne-a venit ideea să sară Ancuța geamul în casă. Știu sigur că au ajutat-o câțiva copii din fața blocului cu “scara mâței”, astfel încât Ancuța mea era la mine în dormitor, pe celofan (jucându-ne cu păpușile. Taci și ascultă că aici e treabă serioasă!).

Îmi mai amintesc niște periuțe de dinți (adică păpușile noastre, aveam jucării nu glumă!), panică și apoi…canapeaua aceea roșie din sufragerie, pijamaua mea ca apa unei lagune, pisicuța de pe pijama, gingașă și drăgălașă, mama (vag, brunetă încă), un harbuz tăiat pe jumătate, niște felii aruncate aiurea și idiotul în fața mea…Deși am 29 de ani, încă am pijămăluța mea pe mine în momentul ăsta și în multe alte momente pe care uneori aș vrea să mi le șterg din suflet. Căci doare pentru că încă sunt în suflet, nu în minte. Nu sunt doar niște amintiri, este o copilărie…a mea.

Ar trebui să fii acum în fața mea; privirea-mi nu te mai caută, mâinile au scăzut ritmul mult, respirația mi s-a îngreunat. Încerc doar să te fac să înțelegi că nu e doar o poveste, nu sunt doar niște cuvinte, oricât de înflorite și ireale ți s-ar părea. Nu ar fi prima dată când mi s-ar spune “Nu există așa ceva, ești nebună!”. Există și vreau să știi că dacă sunt atât de nervoasă, asta e cauza. Vreau să știi că nu sunt singura care nu a avut o copilărie frumoasă. Vreau să știi că acele povești pe care le vezi la televizor sunt reale. Suferința copilăriei este cea mai grea povară. Iar dacă sunt oameni care nu reușesc să găsească echilibrul copilului din ei, ar fi bine să te gândești că acei oameni suferă. Ei nu au fost ținuți în brațe, nu au avut sărbători frumoase pline de culoare, căldură și zâmbete, nu au avut liniște și înțelegere. Încearcă să asculți, nu doar să auzi.

Imaginează-ți…cum să-ți explic…dacă nu ai văzut “The Revenant” te rog frumos urmărește scena în care ursul atacă (uite aici ca să nu mai cauți). Este doar o coincidență faptul că a apărut un film cu o asemenea scenă, dar uite că a apărut și se potrivește perfect. Singurul lucru care lipsește din scenă este faptul că ursul nu vrea să facă rău, doar se apără. Dar, modul în care atacă este exact imaginea pe care o am eu în cap despre idiot. Am încercat și acum să văd scena integral, dar nu pot. Efectiv am senzația că este idiotul iar cu cablul în mână asupra mea și simt cum mă doare orice bucățică de carne. Oare sunt dusă cu capul? Nu ar fi nimic nou :))) O glumiță nu are ce rău să facă, nu?

Deci, ai putut să vizionezi întreaga scenă? Nici nu contează. Ce contează în povestea mea este să înțelegi că eu aveam, cât să zic, un metru (cel mult), între 4 și 5 ani și eram obligată să mănânc harbuz în timp ce idiotul urla (nu, hai să ne înțelegem, urla nu țipa. Mai pune o dată scena, ca să pricepi ce rahat mănânc eu aici.). De ce urla? Pentru că eu, la cei mulții ani ai mei, trebuia să mă gândesc că, dacă o vedea careva pe Ancuța cum se strecoară printre gratiile de la geamul nostru, îi venea ideea de a intra fraudulos, după un anumit filaj realizat minuțios, în mirabolanta noastră locuință comunistă și de a ne fura marea avuție de Panasonic adus din Irak sau soba de fontă. De parcă hoții au nevoie de idei…

Încă simt cum rămâneam fără aer din cauza țipetelor generate de durerea teribilă. Mă bătea cu cablul de la casetofon și nu o făcea oricum. Dădea în mine, eu – un metru, ca într-un cal. Urla și lovea, mâna lui stânga mă ținea strâns și mă dirija ca să pice mai bine loviturile, exact cum învârți sacii cu fasole, toamna, la bătut. Urla, dădea și iar urla și iar mă frigea pielea. Câtă ură și furie putea să aibă omul ăla în el! Cu câtă ură dădea, efectiv mâ sfâșia durerea…în mine, un metru, cu pisicuța mea cusută manual, în mine, copilul lui…

O singură dată l-am mai văzut cum bătea un cal. Dar nu prea a apucat să-i dea multe, pentru că se ridica pe picioarele din spate. Mă mir că nu l-a căclat în picioare! S-a mai bătut prin cartier pentru că făcea _|_ mare la cei tineri, dar îl linișteau băieții repede și îi arătau cine pe cine, dacă se pune problema. Dar în rest…Niciodată nu l-am văzut să bată vreun animal sau om cum putea să ne bată pe noi. Ne bătea până obosea și dacă avea obișnuitele sute de grame la bord, se plictisea cam greu.

Se ridică părul pe mine de fiecare dată când povestesc. Niciodată nu am văzut compătimire sau măcar milă în ochii celorlalți. Întotdeauna am văzut privirea accea ignorantă și trufașă gen “Du-te-n m…i mă.ii!”. Nu-mi doresc milă și compătimire, dar îmi doresc să fii uman și măcar să înțelegi ce auzi. Ai vrut să știi, erai curios, ai aflat, asumă-ți rezultatul acțiunii tale. Bine, acum nu e vorba despre asta, ziceam așa, legat de cei care sunt curioși și judecă aiurea. Tu, s-a nimerit să fii pe aici și să citești.

Nu știu dacă este un lucru rău sau bun faptul că îmi amintesc prima bătaie și mai ales că redevin mereu acel copil asuprit, acel copil chinuit. Nu știu dacă am să reușesc vreodată să povestesc fără să mă întorc în timp. Știi “Ratatouille”? Este o animație foarte drăguță. Este acolo o scenă în care marele om redevine copilul din bătătura mamei doar cu ajutorul unei îmbucături. Știi mirosurile acelea care te poartă pentru câteva clipe în momente unice din viața ta? Hai, chiar nu cred că nu știi despre ce vorbesc! Ei, așa pățesc eu, cu povestea asta: copilăria mea. Totul devine negru, umed și bolnăvicios și e al naibii de greu să ies din pânza asta deprimantă!

Am păstrat pijamaua mea albastră ca apa unei lagune ani întregi, ca pe un suvenir. Până a găsit-o mama și a folosit-o ca și cârpă de șters pe jos. Adevărul este că merita, ce să zic, mare lucru nu mai rămăsese din ea. Dar, pisicuța mea e vie și va fi mereu. Cred că de fapt nu vreau să uit lucrurile astea, oricât de tare m-ar durea sufletul. Iar rândurile și gândurile sunt spovedania sufletului meu. Merg mai departe, cu trecutul agățat pe umeraș, îl mai scutur de praf din când în când și îl pun la loc. Poate că, într-o zi, nu o să mă mai doară. Dar de uitat, ar fi bine fetiț-o să nu uiți, căci o dată cu uitarea vine iertarea și tu nu ai voie să ierți!

Este și o parte frumoasă a copilăriei mele: fratele. Nu aș fi supraviețuit fără el. Sigur aș fi fost alt om acum dacă eram singură, dacă treceam singură prin mizeria asta. Un om mult mai defect și foarte rău. Așa, sunt o zvăpăiată, o romantică incurabilă, o inadaptată social dar integrată, cumva, “ca un fluture, flu-flu”, vorba cuiva. Sunt praf și pulbere.

Va urma.

marinelam.07.01.2016

Măiculiţă, ce m-am enervat!

Măiculiţă, ce m-am enervat!

Deci, ca să intru direct în pâine, am şi eu un mesaj pentru cei care au un mesaj gen “Pt toti romanii care raman atat de afectati de faptul ca unii dintre noi suntem solidari cu situatia din Franta as vrea doar sa lamuresc ca asta nu inseamna ca nu ne pasa de ceea ce s-a intamplat in ‪#‎Colectiv‬ si ca sunt doua situatii total diferite…una dintre ele a fost un atac terorist (care s-ar fi putut intampla oriunde in alta parte din lume) iar cealalta a fost o greseala fatala datorata sistemului nostru corupt…R.I.P #Colectiv R.I.P ‪#‎Paris‬

Îmi pare rău Anca, ai fost ultima care m-a enervat, deci suportă consecinţele.

În primul rând, eu înţeleg să îî lămuresc online pe “toţi românii” de ce am tras o băşină, dacă românii ăia mă agresează tot online. Ei, m-am uitat şi eu de curiozitate şi pe pagina de facebook a domnişoarei şi pe paginile celorlalţi care au avut câte un mesaj “pentru toţi românii” şi ghici ce, nimeni nu le-a atras atenţia public! Le-o fi scris vreo doi mesaje în privat şi ce s-au gândit ei, în frunte (sau la coadă) cu duduia asta: hai să îi muiesc eu pe toţi online, ca aşa am eu chef!

Păi dragilor, când aveţi tupeul nesimţit să subestimaţi oamenii, cum credeţi voi că nimeni nu vă va spune nimic?! Când aveţi tupeul nesimţit să jigniţi nişte oameni care nu v-au făcut şi spus nimic, cum naiba să nu reacţionez?

Şi acum hai să punctăm, cu subiect şi predicat.

  1. În primul rând am ales să nu folosesc aplicaţia pentru că este oribilă, arată infect şi nu am de ce să folosesc aşa ceva, iar în al doilea rând (la punctul ăsta) de ce să folosesc aplicaţia asta pe care o folosesc toţi cocalarii şi piţipoancele? Şi aici mă refer la alea care au ţâţele ieşite din sutien ca poză de profil şi HOP! apare steagul Franţei peste. O mizerie şi o cloacă din care nu vreau să fac parte.
  2. Voi ăştia care scrieţi “pentru toţi românii”, voi de unde sunteţi, vă întreb eu?
  3. una dintre ele a fost un atac terorist (care s-ar fi putut intampla oriunde in alta parte din lume) iar cealalta a fost o greseala fatala datorata sistemului nostru corupt…” Deci, Anca şi restul, asta înseamnă aşa, în traducere liberă: nu ne mai putem plânge morţii noştri pentru că au murit din cauza sistemului, îî plângem pe ai francezilor pentru că ei au fost omorâţi de nişte idioţi încuiaţi la minte…Păi ce eşti tu, francez sau român? Eu nu zic să nu fii solidar, treaba ta dacă faci asta făcând parte din turmă şi urmând-o sau eşti diferit şi o faci în felul tău. Treaba fiecăruia ce face. Dar nu poţi să te aştepţi să tacă lumea din gură când ne faci proşti pe toţi explicând tu, mare om de cultură, că există o diferenţă şi care este. Am mai spus-o o dată, cine credeţi voi că nu ştie diferenţa? Adică, ce impresie aveţi, că dacă nu mai staţi în ţara în care v-aţi născut aţi devenit dintr-odată deştepţi şi noi, ăştia de acasă, suntem o turmă de idioţi care aşteaptă îndrumare şi explicaţii? Este urât să scrii aşa ceva, public, online, este urât să nu gândeşti puţin înainte de a scrie…
  4. Dacă nu ar fi existat Colectiv, nimeni nu ar fi avut nimic cu nimeni. Şi dacă nu aţi fi cetăţenii acestei ţări, iarăşi, nimeni nu ar fi avut nimic cu nimeni, Dar din moment ce morţii noştri nici nu s-au răcit, din moment ce de acum 3 săptămâni decesele nu se opresc ( azi a murit o tânără de 18 ani, dacă nu ştiaţi), din moment ce alţi zeci de tineri zac prin spitale, mi se pare lipsă de respect şi bun simţ din partea ta, ca CETĂŢEAN ROMÂN, faţă de conaţionalii tăi să foloseşti această aplicaţie. Asta vor să spună “toţi românii” pentru care aveţi voi mesaje inteligente.
  5. “Pt toti romanii care raman atat de afectati de faptul ca unii dintre noi suntem solidari cu situatia din Franta” Suntem şi noi “toţi românii” solidari, dar noi ne respectăm ţara. Aveţi impresia că noi nu suntem oameni, că noi nu simţim? Cum vreţi voi respect dacă uitaţi de unde plecaţi şi cum vreţi voi respect dacă nu ştiţi să vă respectaţi?! Ruşine să vă fie pentru mesajele astea nesimţite pe care le postaţi! Ruşine să vă fie cetăţeni nedemni de ţara lor!

P.S. Dacă te simţi jingit/ă, nu-mi pasă! Şi tu m-ai făcut să simt la fel!

“Suntem cu 32 mai puţini”

“Suntem cu 32 mai puţini”

Ca om care lucrează în televiziune, săptămâna care a trecut a fost foarte grea. Pentru mine una, a fost greu…

Nu numai că efectiv îmi dădeau lacrimile în timp ce montam ştirile, dar de 2 nopţi nu mai reuşeşc să dorm. Ajung acasă de la muncă pe la 1 noaptea, mă bag în pat pe la 3 dimineaţa şi abia-abia reuşeşc să dorm 4-5 ore. Iar să dorm e mult spus, pentru că mă perpelesc şi mă agit toată noaptea. Stau aşa într-o stare de veghe permanentă. Şi nu prea înţeleg de ce. Se pare că subconştientul meu este mult mai afectat decât realizez eu.

Dacă mă crezi, nici nu vreau să ascult prea multe despre 30 octombrie. Am prins din greşeală pe un post tv o mărturie a unei doamne asistentă(sau medic, nu am reţinut) care plângea şi povestea cu privirea împietrită. Jur că parcă vedeam ce povestea ea, prin privirea îngheţată în timp. De atunci, nu mă mai uit la nimic. Nici măcar nu mai deschid televizorul…

Am avut norocul să nu fiu la muncă nici în seara respectivă, nici a doua zi. Nu am văzut mare lucru şi am refuzat să urmăresc orice ştire, din motive personale. Iar când am ajuns la muncă, durerea din ochii unora dintre colegii mei m-a dărâmat şi mai tare.

“-Tu ai pierdut pe cineva?

-Da…”

Şi atât. Puncte de suspensie în priviri şi în vorbe.

Apoi, mobilizarea de joi seara. Mă uitam la tv, pentru că trebuia, căci eram la muncă. Şi a fost totul ok, eram mândră de ţara mea, de “generaţia cu cheia la gât” care s-a săturat şi a ieşit să-şi comemoreze morţii şi să le ceară dreptatea în stradă, uniţi, civilizat, frumos, puternic, constant. Aşa am văzut eu seara de miercuri, 4 noiembrie. Până la ora 23 şi ceva, când editorul package îmi aduce o stire: N24 PROTESTE IN TARA BETA 041115.

Şi am început să pun ştirea cap la cap. Aveam materiale din şapte oraşe ale tării. Ştirea se baza mai mult pe ambianţe combinat cu voice over. Nu aveam sincroane, nu aveam vox-uri. Sentimentul de mândrie rămânea acolo şi parcă creştea pe parcurs ce asamblam ştirea. Iar pe la mijloc, efectiv m-a buşit plânsul. Am simţit un oftat puternic care vrea să evadeze din capul pieptului şi apoi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Abia am reuşit să termin ştirea. M-a dărâmat toată aceea vointă transmisă de acei copii care strigau necontenit, oriunde în ţara asta “Colectiv”…Stai puţin să respir…

M-a dărâmat toată emoţia transmisă de mobilizarea asta în masă. Este o emoţie de nedescris. Am simţit atunci că nu suntem chiar nişte pârliţi, vai de noi, care nu ştim ce vrem, totuşi! Ce mi-a rămas în cap: “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”…

M-a bucurat că toţi comuniştii şi pensionarii frustraţi şi toţi corporatiştii au rămas acasă şi că, cel puţin miercuri seara, strada a însemnat “generaţia cu cheia la gât”, copiii lor şi părinţii care au ţinut pasul cu ei. Oameni care până atunci au tăcut şi au îndurat, iar acum au găsit momentul şi vreme să se facă auziţi. Oameni care au înţeles durerea unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată şi au vrut să le fie alături. Oameni care au realizat că putea fi oricine acolo. Oameni care urlau cât îi ţineau plămânii pentru acei copii ce s-au pierdut vineri seara, cu toate că nu i-au cunoscut niciodată. Oameni care aplaudau şi aprindeau lumânări în toată ţara. Copii care ştiau de ce au ieşit tati şi mami în stradă. Bunici care şi-au dat seama că e momentul să lase acasă politica şi că, încă o dată, trebuie să-şi facă treaba de părinte, dar mai responsabil ca niciodată.

A fost lumină pentru ei în toată ţara asta şi va mai fi…Ştiu că puteam să fiu eu acolo şi mă întreb, oare aş fi văzut? Oare aş fi auzit? Oare mi-ar mai fi păsat? Cred că da, pentru că eu cred că există viaţă şi după moarte, altfel nu aş putea trăi.

Sunt multe lucruri de spus, multe gânduri care mi-au râmas blocate în cap. Miercurea trecută o prietenă mi-a spus că are o formă foarte rară de cancer. Am fost şocată când mi-a spus, are vârsta mea, o ştiu de când eram copii. Poate că anii şi viaţa ne-au despărţit drumurile, dar mie mi-a fost mereu dragă şi am încercat să păstrăm o relaţie frumoasă peste ani şi kilometri. Am încercat să o fac să zâmbească şi cred că am reuşit. Dar mai mult de atât nu pot, din păcate. Ţine-te tare, asta trebuie să faci! Viaţa e mai mult de atât, mai ai multe de văzut şi de făcut, nu te împiedica de un ciob!

Pe 3 decembrie se face un an de când ne-a murit un prieten drag şi cu cât zilele se apropie, cu atât e mai greu. Sora lui postează din ce în ce mai des pe facebook iar eu nu pot rămâne indiferentă, pentru că ştiu că încă o doare şi are nevoie de susţinere. Dacă mă doare pe mine, cum să nu o doară pe ea?

Apoi 30 octombrie…Prea multă durere, prea multă moarte, prea mult…

“Copiii plătesc păcatele părinţilor”

Există o vorbă care spune cam aşa “Copiii plătesc păcatele părinţilor”.
Dar…eu una am o dilemă. Cum ar putea un suflet care decide să
călătorească în lume, indiferent de secol sau mileniu, să plătească
păcatele celor care au creat trupul de care se serveşte?
Eu una cred aşa: Biserica aduce nişte explicaţii pentru existenţa
omului, explicaţii care să-l facă pe om să creadă în divinitate. Sunt
mulţi cei îndoctrinaţi de Biserică, indiferent de ce religie aparţin.
Sunt mulţi cei care cred orbeşte în povaţele preoţilor, chiar dacă ele
nu au nicio logică, doar pentru că tot preoţii sunt cei care spun “Crede
şi nu cerceta”. Oare de ce, mă întreb din nou?
Înţeleg că existenţa umană şi rostul fiinţei umane pe pământ nu pot fi
definite clar şi că suntem efemeri. Dar nu înţeleg de ce să ni se ia
dreptul de a judeca şi de a ne pune întrebări? Dreptul de a ne găsi
propriile răspunsuri, bune sau rele, în care să credem (căci tot fiinţa
umană are nevoie să creadă în ceva)? De ce Biserica consideră păcat
faptul că unii dintre noi nu cred atât de orbeşte în Cele 10 porunci?
Din punctul meu de vedere, eu cred că fiecare fiinţă umană devine vie în
momentul în care unul din sufletele din Univers găseşte drumul către un
corp nou venit pe lume. Nu suntem vii fără suflete. De la fiinţă umană
la om…e cărare lungă şi depinde de creierul şi construcţia fiecăruia
în parte, de ce mecanisme avem în noi, cum ne funcţionează creierul şi
cât de dezvoltat este acesta, dar mai ales cât de mult este capabil să
evolueze de-a lungul vieţii corpului respectiv. Dar asta este o altă
discuţie.
Ca să revin, eu una nu consider că sintagma “Copiii plătesc păcatele
părinţilor” este justificată şi plauzibilă, din simplul motiv că
sufletul nu are nicio legătură cu familia din care provenim. Sufletul
este cel care alege un corp sau nu. Dacă unii copii mor este numai din
simplul motiv că sufletul respectiv nu găseşte util acel corp sau îşi dă
seama că a greşit când a ales locul, timpul şi corpul pentru a-şi
îndeplini scopurile, sau pur şi simplu atât a avut nevoie de corpul
respectiv. Iar dacă unii copii ies din burţile mamelor fără suflare,
este doar pentru că niciun suflet nu a găsit drumul către corpul
respectiv sau sufletele nu aveau nevoie de corpul acela, atunci şi în
acel loc. Sufletele sunt cele care aleg.
Fiecare suflet are obligaţii şi scopuri de atins înainte de a ajunge în
Rai. Fiecare suflet tinde spre mânturie.
Din cauza lor, noi nu găsim un rost pe lumea asta. Iar cei mai mulţi, nu
acceptăm că suntem exact ca nişte haine pe care le arunci când nu-ţi mai
trebuie şi atât. Noi oamenii, vrem să credem că suntem unici şi
importanţi. Din cauza asta nu suntem capabili să ne bucurăm de viaţă, să
fim fericiţi că putem vieţui şi că nu mai suntem un suflet care aleargă
fără scop prin Univers în căutarea mântuirii. Căci, fiecare dintre noi,
are amprenta sufletului care ne posedă. Da, toate organele ne ţin vii,
dar orice sentiment şi emoţie vin de la suflet.
Deci, omule, trăieşte frumos şi nu mai suferi atunci când cineva
părăseşte lumea asta. Sufletul lui/ei a mai bifat ceva în tabelul “Spre
Rai”. În curând o să o faci şi tu şi vei fi trist că ceilalţi te plâng
când tu te bucuri. 

Ia, ia, ia!

Am cea mai frumoasă experiență din ultimele luni și nu pot să scap momentul și să aștept până ajung acasă, așa că, dacă apar greșeli, iertate să-mi fie păcatele, dar în trenul ăsta zbuciumat mi-e greu să nimeresc tastele minuscule ale telefonului.

Ajung în gară, după o zi de muncă care s-a încheiat cam gălăgios, îmi cumpăr bilet și merg pe peron să îmi caut trenul și un loc în tren. La Regiotrans nu primești bilet cu loc, deci poți să te așezi unde vrei.

Mi-am lăsat bluza pe scaun și cobor să bag un tabac (nu comenta, toți avem vicii!). Între “Bă, care p_la mea e trenul”, “Stimați călători, trenul bla-bla” și “Îmi place gara numai când merg acasă”(ăsta era gândul meu) se aud niște zumzete. “Ce să fie?”

Îmi opresc șirul fericit al gândurilor și îmi îndrept privirea spre dreapta: trei fete deocheate, una mai drăguță decât cealaltă, pe la 20 și un pic de ani, urcau voiase în tren. Între ele, cea mai micuță de statură, îmbrăcată cu o bluziță galbenă, făcea haz de necaz și celelalte râdeau și încercau să o oprească din chicotit, de jenă față de ceilalți. Mă și gândeam “Ce bine de ea! Așa să rămână mereu…Eu de ce mi-am arestat copilul din mine?”

Numai glume spune de o oră, râde mereu. A trecut o doamnă supărată tare, ea i-a spus “Zâmbiți doamnă, uitați ce frumos e afară”. Doamna “Eh, ce bine e să fii tânăr! La vârsta mea nu mai am de ce!”. Replica ei mi-a atras atenția și îmi ridic privirea înspre ea: brunetă, înăltuță, slabuță, îmbrăcată modest și nu avea mai mult de 45 de ani. Mâinile și ochii nu mint niciodată! Am avut un impuls să îi spun “Doamnă, sunteți tânără și frumoasă, zâmbiți!”, dar m-a intimidat durerea din ochii ei…

Tocmai am ajuns…nu știu unde, pentru că nu văd. Irelevant oricum. Am oprit într-o gară și a coborât o doamnă, care i-a spus albinuței “Să nu te schimbi niciodată”. Deci, e un copil super vesel, e un adevăr nu o părere a mea.

Albinuța a cântat tot drumul și între glume și cântat, a împărțit bomboane la toți oamenii din tren, a știut să spună “Sănătate!” cuiva care a strănutat, “Poftă mare!” cuiva care mânca și “La revedere” celor ce coborau din vagon. Și încă o face, pentru că suntem abia la jumătatea drumului.

Minunată ființă, așa am fost și eu, părinții mă certau dacă cântam în tren sau autobuz, fratele se rușina “taci soră’mea, ce te-a apucat?!” iar mulți, prea mulți, mă priveau ca pe o nebună. “Mărioară de la Gorj, ia la neica vreo doi sloți și nu te iubi cu toți” se aude acum de pe scaunul din fața mea. :))

Care e treaba cu titlu? Nu mai știu de ce și cum, albinuța a început să le povestească prietenelor (care au mers să o aștepte la aeroport cu cadouri și merg acum cu ea acasă) despre ceva ce i s-a întâmplat în Germania, țara în care trăiește și lucrează. Apropo, albinuța are și un nume: Iulia.

“Eu când vorbeam cu clienții sau când voiam să răspund “Da”, spuneam ia-ia-ia. Într-o zi a venit șeful la mine și mi-a spus [Cu mine poți să vorbești așa, pentru că știu că nu ești de aici și știu că nu știi, dar nu mai spune “ia-ia-ia” pentru că în germană înseamnă…] Și nu știa cum să-mi explice nici el. Până la urmă mi-a explicat așa, mai pe limba oamenilor simpli, că dacă spui “ia” înseamnă “da” iar dacă folosești “ia” repetitiv în același timp, înseamnă ceva de genul “să mă lingi în cur” :))))

Păcat că nu pot reda cum a spus-o albinuța, am râs câteva minute.

“Mai spuneți de mine că am patinaj artistic la mansardă, dar voi…!” Și cu replica asta a albinuței pe, care tocmai a exprimat-o, închei postarea asta, postare al cărei personaj m-a trezit și știu că o să mă ajute în demersul meu de a-mi ghida copilul din mine spre suprafață. Personaj care mi-a reamintit că cineva acolo sus mă iubește și e mereu lângă mine, trebuie doar să văd și să aud. Că nimic nu e întâmplător, toți oamenii cu care te intersectezi poartă cu ei povești și mesaje, iar unele pot fi pentru tine.

Nu uitați să zâmbiți! :*