Ca om care lucrează în televiziune, săptămâna care a trecut a fost foarte grea. Pentru mine una, a fost greu…

Nu numai că efectiv îmi dădeau lacrimile în timp ce montam ştirile, dar de 2 nopţi nu mai reuşeşc să dorm. Ajung acasă de la muncă pe la 1 noaptea, mă bag în pat pe la 3 dimineaţa şi abia-abia reuşeşc să dorm 4-5 ore. Iar să dorm e mult spus, pentru că mă perpelesc şi mă agit toată noaptea. Stau aşa într-o stare de veghe permanentă. Şi nu prea înţeleg de ce. Se pare că subconştientul meu este mult mai afectat decât realizez eu.

Dacă mă crezi, nici nu vreau să ascult prea multe despre 30 octombrie. Am prins din greşeală pe un post tv o mărturie a unei doamne asistentă(sau medic, nu am reţinut) care plângea şi povestea cu privirea împietrită. Jur că parcă vedeam ce povestea ea, prin privirea îngheţată în timp. De atunci, nu mă mai uit la nimic. Nici măcar nu mai deschid televizorul…

Am avut norocul să nu fiu la muncă nici în seara respectivă, nici a doua zi. Nu am văzut mare lucru şi am refuzat să urmăresc orice ştire, din motive personale. Iar când am ajuns la muncă, durerea din ochii unora dintre colegii mei m-a dărâmat şi mai tare.

“-Tu ai pierdut pe cineva?

-Da…”

Şi atât. Puncte de suspensie în priviri şi în vorbe.

Apoi, mobilizarea de joi seara. Mă uitam la tv, pentru că trebuia, căci eram la muncă. Şi a fost totul ok, eram mândră de ţara mea, de “generaţia cu cheia la gât” care s-a săturat şi a ieşit să-şi comemoreze morţii şi să le ceară dreptatea în stradă, uniţi, civilizat, frumos, puternic, constant. Aşa am văzut eu seara de miercuri, 4 noiembrie. Până la ora 23 şi ceva, când editorul package îmi aduce o stire: N24 PROTESTE IN TARA BETA 041115.

Şi am început să pun ştirea cap la cap. Aveam materiale din şapte oraşe ale tării. Ştirea se baza mai mult pe ambianţe combinat cu voice over. Nu aveam sincroane, nu aveam vox-uri. Sentimentul de mândrie rămânea acolo şi parcă creştea pe parcurs ce asamblam ştirea. Iar pe la mijloc, efectiv m-a buşit plânsul. Am simţit un oftat puternic care vrea să evadeze din capul pieptului şi apoi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Abia am reuşit să termin ştirea. M-a dărâmat toată aceea vointă transmisă de acei copii care strigau necontenit, oriunde în ţara asta “Colectiv”…Stai puţin să respir…

M-a dărâmat toată emoţia transmisă de mobilizarea asta în masă. Este o emoţie de nedescris. Am simţit atunci că nu suntem chiar nişte pârliţi, vai de noi, care nu ştim ce vrem, totuşi! Ce mi-a rămas în cap: “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”…

M-a bucurat că toţi comuniştii şi pensionarii frustraţi şi toţi corporatiştii au rămas acasă şi că, cel puţin miercuri seara, strada a însemnat “generaţia cu cheia la gât”, copiii lor şi părinţii care au ţinut pasul cu ei. Oameni care până atunci au tăcut şi au îndurat, iar acum au găsit momentul şi vreme să se facă auziţi. Oameni care au înţeles durerea unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată şi au vrut să le fie alături. Oameni care au realizat că putea fi oricine acolo. Oameni care urlau cât îi ţineau plămânii pentru acei copii ce s-au pierdut vineri seara, cu toate că nu i-au cunoscut niciodată. Oameni care aplaudau şi aprindeau lumânări în toată ţara. Copii care ştiau de ce au ieşit tati şi mami în stradă. Bunici care şi-au dat seama că e momentul să lase acasă politica şi că, încă o dată, trebuie să-şi facă treaba de părinte, dar mai responsabil ca niciodată.

A fost lumină pentru ei în toată ţara asta şi va mai fi…Ştiu că puteam să fiu eu acolo şi mă întreb, oare aş fi văzut? Oare aş fi auzit? Oare mi-ar mai fi păsat? Cred că da, pentru că eu cred că există viaţă şi după moarte, altfel nu aş putea trăi.

Sunt multe lucruri de spus, multe gânduri care mi-au râmas blocate în cap. Miercurea trecută o prietenă mi-a spus că are o formă foarte rară de cancer. Am fost şocată când mi-a spus, are vârsta mea, o ştiu de când eram copii. Poate că anii şi viaţa ne-au despărţit drumurile, dar mie mi-a fost mereu dragă şi am încercat să păstrăm o relaţie frumoasă peste ani şi kilometri. Am încercat să o fac să zâmbească şi cred că am reuşit. Dar mai mult de atât nu pot, din păcate. Ţine-te tare, asta trebuie să faci! Viaţa e mai mult de atât, mai ai multe de văzut şi de făcut, nu te împiedica de un ciob!

Pe 3 decembrie se face un an de când ne-a murit un prieten drag şi cu cât zilele se apropie, cu atât e mai greu. Sora lui postează din ce în ce mai des pe facebook iar eu nu pot rămâne indiferentă, pentru că ştiu că încă o doare şi are nevoie de susţinere. Dacă mă doare pe mine, cum să nu o doară pe ea?

Apoi 30 octombrie…Prea multă durere, prea multă moarte, prea mult…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s