“What you see is not what you see” – Viața mea.

Ar fi bine ca, din când în când, să ne gândim la viața noastră, la propriu și la figurat. Ne vine greu să vorbim despre noi și am observat că, atunci când o facem, fie ne plângem de milă,fie ne comparăm cu alții, evidențiind marile lor probleme ca fiind minuscule în comparație cu nimicul nostru, tocmai ca să atragem compătimire.

Viața mea presupune câteva etape destul de succinte și clare. Însă, am obiceiul de a le prescurta din start în capul meu, astfel încât ajung la interlocutor de-a dreptul ciunțite și mutilate, încât niciunul dintre cei câțiva curioși să mă cunoască nu înțeleg nimic. Și asta ar fi cum ar mai fi! Dar nu e tot: apar, evident, întrebările. Unele cam imprecise și vaste, căci hăcuiala făcută de mine bulversează în așa manieră încât și întrebările devin niște labirinturi fără ieșire. Apoi, explic, la fel de anapoda și “pe la Ploiești” (dar scurt, ca o flatulență înghesuită) și cumva mai-mai că înțelege omul ceva. Evident, reușește cutărescu să formuleze o idee cu semn de întrebare care, logic, ar putea să mă determine să devin mai coerentă. Dar nu! :)))

În fine, ca să scurtez, sunt atât de rușinată de  faptul că sunt diferită de foarte mulți dintre cei pe care îi cunosc și atât de complexată de lipsa lor de înțelegere în ce privește faptul că, da, există și oameni ca mine, încât prefer să bag un “E mult de povestit și sincer nici măcar nu are rost”, încât crede omul ce vrea sau ce vede: o ciudată…nebună?

Capitolul 1 înseamnă întoarcerea în timp cu vreo două decenii:

Mama, Elena, asistentă medicală s-a căsătorit abia la 28 de ani. Adică mai exact prin ’85. Cum?  Povestea e că cineva a vrut să-i facă lipeala cu idiotul care a contribuit la apariția mea. Elena singură, idiotul singur: hai să îi combinăm! Doar că Elena nu a mers la întâlnire, că așa e ea – nesociabilă. Idiotul, îngâmfat de fel și orgolios (în sensul rău al cuvântului) nu a suportat așa ceva. Cum adică să fie el lăsat cu ochii în soare?! A aflat unde locuiește Elena și s-a prezentat la ușa ei, cu un buchet de flori în mână. Căci, idiotul nu e doar idiot, îngâmfat și orgolios, mai e și fățarnic! Așa că, la ușa garsonierei apare idiotul cu florile. Cum s-a ajuns de aici la mine…lipsesc niște pasaje din poveste, deci cam nouă-zece luni, dar sinceră să fiu le prefer așa, pentru că am imaginația bogată și chiar nu-mi doresc să vizualizez anumite lucruri…

Prima mea amintire este o bătaie crâncenă. Și ce bătaie! Mama ( căci nah, devenise mama mea între timp) vânduse garsoniera proprietate proprie și cu ajutorul primăriei (așa era pe vremea aia: aveai servici – primeai ceva, se mărea familia – mai primeai ceva și tot așa. Acum, ai școală – nu ai, ai servici – nu ai, tot un rahat împielițat!) a primit un apartament, pentru că s-a mărit familia. Fratele era mic-mititel (acum, după atâția ani, îmi dau seama că nu mi-l amintesc în povestea asta). Nu știu exact dacă dormea umplând scutecul sau era pe acolo, ideea este că făcuse deja cunoșțință cu tainele creștinești de vreo 2 anișori. Mama și idiotul renovau apartamentul în care locuiam. Că erau la începutul acțiunii sau la final, habar nu am! Știu doar că toată mobila era în mijlocul dormitorului și de jur împrejur numai celofan.

Locuiam la parter. Gratii la geamuri, evident, din acelea mai apropiate de geam în partea de sus și curbate în partea de jos, cu cercuri între bucățile din fier vopsite alb, că așa se purta pe vremea aia, ce știți voi! :))) Vis-a-vis de blocul nostru, al bloc, ce să vezi! Între blocuri așa-zisul spațiu verde, adică ditamai parcela plină de iarbă, cu patru bănci amărâte vopsite albastru, loc unde mai încăpea liniștit un bloculeț. La parter, chiar peste drum de noi, adică în blocul de vis-a-vis, în apartamentul în oglindă cu al nostru, stătea Ancuța, prietena mea. Mama și idiotul, nu erau acasă. Idiotul, plecat unde o fi fost plecat (oricum niciodată nu a fost prezent) mama la Ginecologie, evident, că atât a știut toată viața: muncă, acasă, mâncare, curat, spălat, copii, soț, somn și “repeat”. Și nu comenta, că nu o fac eu eroină, asta a știut să facă, asta a făcut! Ce ai vrea să-ți spun, că descoperea noi metode de a scăpa de sarcină fără chiuretaj într-un laborator performant, că mergea la simpozioane iar noi am avut o copilărie de vis, plimbați prin toată lumea? Aș putea să scriu chestii de genul, dar ce farmec ar mai avea? Ar fi o fabulație și m-ar face să par o frustrată și o idioată în ochii fratelui meu, care a trăit “cot la cot” cu mine toată povestea asta. Cine aș mai fi eu dacă nu mi-aș respecta fratele? Citește Coelho dacă vrei fabulații sau citește mai departe aici și pune întrebările la urmă, că are cine să-ți răspundă (adică eu, logic, cine credeai?).

Să revenim ( exact așa vorbesc, nu doar scriu. Și imaginează-ți că ce ai citit este acel procent de 90% pe care-l tai când vorbesc…So, wtf, nu? :))) ). Deci, ca să revin, Ancuța voia să se joace cu mine. Și eu doream să mă joc cu Ancuța. Cu păpușile, perversule, cu ce să ne jucăm?! :)) Eu în dormitorul în renovare -Ancuța afară; amândouă aburcate pe marginea pervazului, mai-mai să ne învinețim bărbiile de cât de tot chinuiam să ne vedem. Nu mai știu cum, ne-a venit ideea să sară Ancuța geamul în casă. Știu sigur că au ajutat-o câțiva copii din fața blocului cu “scara mâței”, astfel încât Ancuța mea era la mine în dormitor, pe celofan (jucându-ne cu păpușile. Taci și ascultă că aici e treabă serioasă!).

Îmi mai amintesc niște periuțe de dinți (adică păpușile noastre, aveam jucării nu glumă!), panică și apoi…canapeaua aceea roșie din sufragerie, pijamaua mea ca apa unei lagune, pisicuța de pe pijama, gingașă și drăgălașă, mama (vag, brunetă încă), un harbuz tăiat pe jumătate, niște felii aruncate aiurea și idiotul în fața mea…Deși am 29 de ani, încă am pijămăluța mea pe mine în momentul ăsta și în multe alte momente pe care uneori aș vrea să mi le șterg din suflet. Căci doare pentru că încă sunt în suflet, nu în minte. Nu sunt doar niște amintiri, este o copilărie…a mea.

Ar trebui să fii acum în fața mea; privirea-mi nu te mai caută, mâinile au scăzut ritmul mult, respirația mi s-a îngreunat. Încerc doar să te fac să înțelegi că nu e doar o poveste, nu sunt doar niște cuvinte, oricât de înflorite și ireale ți s-ar părea. Nu ar fi prima dată când mi s-ar spune “Nu există așa ceva, ești nebună!”. Există și vreau să știi că dacă sunt atât de nervoasă, asta e cauza. Vreau să știi că nu sunt singura care nu a avut o copilărie frumoasă. Vreau să știi că acele povești pe care le vezi la televizor sunt reale. Suferința copilăriei este cea mai grea povară. Iar dacă sunt oameni care nu reușesc să găsească echilibrul copilului din ei, ar fi bine să te gândești că acei oameni suferă. Ei nu au fost ținuți în brațe, nu au avut sărbători frumoase pline de culoare, căldură și zâmbete, nu au avut liniște și înțelegere. Încearcă să asculți, nu doar să auzi.

Imaginează-ți…cum să-ți explic…dacă nu ai văzut “The Revenant” te rog frumos urmărește scena în care ursul atacă (uite aici ca să nu mai cauți). Este doar o coincidență faptul că a apărut un film cu o asemenea scenă, dar uite că a apărut și se potrivește perfect. Singurul lucru care lipsește din scenă este faptul că ursul nu vrea să facă rău, doar se apără. Dar, modul în care atacă este exact imaginea pe care o am eu în cap despre idiot. Am încercat și acum să văd scena integral, dar nu pot. Efectiv am senzația că este idiotul iar cu cablul în mână asupra mea și simt cum mă doare orice bucățică de carne. Oare sunt dusă cu capul? Nu ar fi nimic nou :))) O glumiță nu are ce rău să facă, nu?

Deci, ai putut să vizionezi întreaga scenă? Nici nu contează. Ce contează în povestea mea este să înțelegi că eu aveam, cât să zic, un metru (cel mult), între 4 și 5 ani și eram obligată să mănânc harbuz în timp ce idiotul urla (nu, hai să ne înțelegem, urla nu țipa. Mai pune o dată scena, ca să pricepi ce rahat mănânc eu aici.). De ce urla? Pentru că eu, la cei mulții ani ai mei, trebuia să mă gândesc că, dacă o vedea careva pe Ancuța cum se strecoară printre gratiile de la geamul nostru, îi venea ideea de a intra fraudulos, după un anumit filaj realizat minuțios, în mirabolanta noastră locuință comunistă și de a ne fura marea avuție de Panasonic adus din Irak sau soba de fontă. De parcă hoții au nevoie de idei…

Încă simt cum rămâneam fără aer din cauza țipetelor generate de durerea teribilă. Mă bătea cu cablul de la casetofon și nu o făcea oricum. Dădea în mine, eu – un metru, ca într-un cal. Urla și lovea, mâna lui stânga mă ținea strâns și mă dirija ca să pice mai bine loviturile, exact cum învârți sacii cu fasole, toamna, la bătut. Urla, dădea și iar urla și iar mă frigea pielea. Câtă ură și furie putea să aibă omul ăla în el! Cu câtă ură dădea, efectiv mâ sfâșia durerea…în mine, un metru, cu pisicuța mea cusută manual, în mine, copilul lui…

O singură dată l-am mai văzut cum bătea un cal. Dar nu prea a apucat să-i dea multe, pentru că se ridica pe picioarele din spate. Mă mir că nu l-a căclat în picioare! S-a mai bătut prin cartier pentru că făcea _|_ mare la cei tineri, dar îl linișteau băieții repede și îi arătau cine pe cine, dacă se pune problema. Dar în rest…Niciodată nu l-am văzut să bată vreun animal sau om cum putea să ne bată pe noi. Ne bătea până obosea și dacă avea obișnuitele sute de grame la bord, se plictisea cam greu.

Se ridică părul pe mine de fiecare dată când povestesc. Niciodată nu am văzut compătimire sau măcar milă în ochii celorlalți. Întotdeauna am văzut privirea accea ignorantă și trufașă gen “Du-te-n m…i mă.ii!”. Nu-mi doresc milă și compătimire, dar îmi doresc să fii uman și măcar să înțelegi ce auzi. Ai vrut să știi, erai curios, ai aflat, asumă-ți rezultatul acțiunii tale. Bine, acum nu e vorba despre asta, ziceam așa, legat de cei care sunt curioși și judecă aiurea. Tu, s-a nimerit să fii pe aici și să citești.

Nu știu dacă este un lucru rău sau bun faptul că îmi amintesc prima bătaie și mai ales că redevin mereu acel copil asuprit, acel copil chinuit. Nu știu dacă am să reușesc vreodată să povestesc fără să mă întorc în timp. Știi “Ratatouille”? Este o animație foarte drăguță. Este acolo o scenă în care marele om redevine copilul din bătătura mamei doar cu ajutorul unei îmbucături. Știi mirosurile acelea care te poartă pentru câteva clipe în momente unice din viața ta? Hai, chiar nu cred că nu știi despre ce vorbesc! Ei, așa pățesc eu, cu povestea asta: copilăria mea. Totul devine negru, umed și bolnăvicios și e al naibii de greu să ies din pânza asta deprimantă!

Am păstrat pijamaua mea albastră ca apa unei lagune ani întregi, ca pe un suvenir. Până a găsit-o mama și a folosit-o ca și cârpă de șters pe jos. Adevărul este că merita, ce să zic, mare lucru nu mai rămăsese din ea. Dar, pisicuța mea e vie și va fi mereu. Cred că de fapt nu vreau să uit lucrurile astea, oricât de tare m-ar durea sufletul. Iar rândurile și gândurile sunt spovedania sufletului meu. Merg mai departe, cu trecutul agățat pe umeraș, îl mai scutur de praf din când în când și îl pun la loc. Poate că, într-o zi, nu o să mă mai doară. Dar de uitat, ar fi bine fetiț-o să nu uiți, căci o dată cu uitarea vine iertarea și tu nu ai voie să ierți!

Este și o parte frumoasă a copilăriei mele: fratele. Nu aș fi supraviețuit fără el. Sigur aș fi fost alt om acum dacă eram singură, dacă treceam singură prin mizeria asta. Un om mult mai defect și foarte rău. Așa, sunt o zvăpăiată, o romantică incurabilă, o inadaptată social dar integrată, cumva, “ca un fluture, flu-flu”, vorba cuiva. Sunt praf și pulbere.

Va urma.

marinelam.07.01.2016

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s