Când Soarele apune, răsare…ceva

Hm…Este vreme de când nu mi-am mai așezat degetele pe taste. Ceva mi-a ucis “spiritul de artistă”, ca să zic “așea”, că tot “îmi place” mie cum vorbește mai nou lumea, mă-nțelegi? :))
Și, cum continui chestiunea asta cu “răsare ceva”?
Păi simplu. Scoțând priponul imaginației, pe care nu știu zău când am avut tupel să-l înfing în mizeria din jurul meu.
Când Soarele apune de obicei se aprind becurile, veiozele, televizoarele și, mai rar, niște lumânări. Și se mai aprind și sufletele. Acum, sinceră să fiu, chiar nu cred că azi mai înțelege cineva ce înseamnă asta, parce que (pentru că, pentru cine nu “pricipește franțuza”) chicotelile în beznă, umbrele de după tufișuri, murmurele de pe casa scării au murit. Acum e skype și watsup și mai ales facebook. Acum, iubirea de puști se măsoară în numărul de emoticoane și like-uri. În fine, mă bucur că nu fac parte din generația asta și că știu ce ei nu vor să știe.
La mine, eu fiind de modă veche :)), se aprinde sufletul. De dor, de teamă, de iubire, de lipsă și lipsuri. Lipsa ta și lipsurile generate de ea.
Îmi amintesc de multe ori clipe atât de minunate și unice, pe care mi-aș dori să nu le uit niciodată. Iar astăzi, acum, mi-am promis că am să le scriu în încercarea de a le păstra vii, pentru că merită, și poveștile și protagoniștii.
Iar astăzi, gărgărița mea, vreau să-ți amintesc de prima seară împreună. Seara aceea în care ne-am pupat ca doi liceeni, ca doi puști neștiutori, ca doi copii mari, ore întregi în mașină. Acele ore, nu am să le uit niciodată. Încă simt emoțiile acelea, încă mi se zbat fluturii în stomac( și cum se zbat, ai naibii, că nu credeam că pot rămâne vii atâția ani!). Acea seară, iubirea mea, în care am văzut ceva. A fost ceva unic: mi-au apărut în fața ochilor, în minte, în suflet, o sumedenie de imagini și știu sigur că sunt imagini ale vieții noastre împreună. Eu cred în noi, cred în tine, în sufletul meu pereche, oricât de demodat și stupid și care, cun o vrea să-i spună. Eu măcar cred în ceva…
Acea seară, prima seară în care corpurile noastre s-au descoperit…ba nu, seara în care ne-am descoperit unul pe celălalt cu pași atât de mici și de timizi, tremurând amândoi ca mânzul abia născut. Și, să lămurim totuși lucrurile: nu eram niciunul începător, că nah, nu aveam 15 ani.
Dar, atât de mare a fost dorința, atât de magică apropierea, atât de intense sentimentele încât aveam senzația că profanăm tărâmuri sfinte.
Și prima apropiere dezbrăcați de haine și înveliți în iubire…Încă îmi amintesc cum ne priveam hipnotizați. M-am întrebat multă vreme, oare de ce ne priveam atât de profund în loc să ne admirăm corpurile și ce se întâmpla cu ele. Și a trebuit să treacă 5 ani ca să-mi dau seama că eram întradevăr hipnotizați…
Sex sau dragoste, dar nu, oricât ai încerca să pui o etichetă, să dai un nume, degeaba! Nu ești prima persoană care citește cuvintele, care aude sunetele, dar nu înțelege că tonul contează. Și tonul poate exprima tot ceea ce cuvintele nu reușesc. A fost un amalgam de sentimente și trăiri pe care nu le-am trăit niciodată și nici nu vreau să încerc să le caut în altă parte. Tu și numai tu, nimic înainte, nimic după.
Și știi care e partea cea mai tare și cea mai frumoasă? Că nimic, niciun dram, nicio fărâmă din acele emoții și trăiri, nu a murit. Iar fluturii au crescut și s-au înmulțit…
Din cauza asta, orice clipă fără tine e un calvar. Iar când Soarele apune, răsare întradevăr ceva: o insomnie și un dor mai mare. Căci ziua, Soarele mă ține de mână pentru tine. Dar noaptea, nimeni nu-ți poate umple locul.

Advertisements

Impas

1047921_491551487610881_592454826_o

Nu ne mai privim ca altă dată. Acum privirile acelea pline de dorinţă şi iubire s-au transformat în nostalgia vremurilor ce au trecut.

Nu ne mai zâmbim atât de des şi de uşor. Zâmbete de copii veseli şi iubitori. Zâmbete de oameni în devenire, prinşi unul în braţele altuia. Zâmbete atât de sincere şi atât de grăitoare.  Acum totul este crispare şi teamă…

Undeva ne-am împotmolit. Şi nu reuşim să o scoatem la capăt. Aşa impas ca acum nu am mai întâlnit nicicând!

Ştim amândoi că ne vrem acolo, de dimineaţa până la “Noapte bună”. Ştim amândoi că nu vrem altceva şi pe altcineva. Ce nu ştim este…cum trecem peste? Cum ne regăsim? Cum zâmbim fără inhibiţii şi cum să ne ascultăm unul pe altul, nu doar atunci când răbufnim prin ţipete? Cum regăseşti echilibrul atunci când îl pierzi?

Cred că asta e marea provocare a unei relaţii perfecte: să găseşti mereu echilibrul. Cine ar putea să te înveţe ce şi cum să faci să fie bine? Nu are cine. Tot ce înveţi, înveţi singur. Te loveşti, te răneşti, faci pe alţii să sufere şi apoi ştii cum să faci când ţi se mai întâmplă. Dar, rar se întâmplă să treci prin aceeaşi situaţie de două ori. Deci, ai învăţat degeaba!

Spune-mi, iubirea mea, sufletul meu pereche, cum mergem mai departe? Pentru că eu vreau să mergem mai departe…

Tu știi de ce…

…te iubesc eu? Nu știu dacă te-ai întrebat vreodată, dar eu cu siguranță m-am întrebat. Și ghici ce? Nici bine nu îmi răsare întrebarea asta în minte, că simt fluturi în stomac și pe față îmi apare un zâmbet, acel zâmbet pe care l-a pus acolo făptura ta, din prima zi în care te-am văzut.DSC_0156

Păi, hai să o luăm așa: tu ai fost omul care mi-a arătat că dincolo de aparențe există întotdeauna ceva (ceva bun, în principiu). Tot tu m-ai ajutat să înțeleg că am pasiuni și vise la care am renunțat fără să-mi dau seama și că “Nu face niciun rău să visezi. Cu cât visezi mai mult, cu atât ai șanse mai mari să ajungi unde dorești și să obții ce vrei. Și poate ce obții și unde ajungi nu e chiar exact ce ți-ai dorit, dar poate că este exact ce ai nevoie“.

Dimineața, este o adevărată bucurie să deschid ochii și să aud “Neața‘ gărgărița mea!“. Iar seara, aștept mereu să adormi ca să te păcălesc să te întorci “Sforăi sexy, nu pot dormi“. Dar nu te pun să te întorci pentru că sforăi ci pentru că vreau să te iau în brațe. Pentru că, dacă nu mai deschid ochii a doua zi, măcar să știu că am părăsit lumea asta cu tine în brațele mele. Sper în fiecare seară să mă trezesc a doua zi doar ca să te pot revedea. Apoi o iau de la capăt și în fiecare prime clipe are noii zile îmi fac mii de planuri și de promisiuni, de care oricum nu mă țin, dar nu mai contează. Îți dai seama? M-ai făcut să-mi doresc să trăiesc mai mult decât își dorește în mod normal un om, iată alt motiv pentru care te iubesc.

Dacă nu te văd o zi, nu sunt eu. Nu sunt. Nu pot sa râd, nu pot să zâmbesc, nu pot să fac nimic cum trebuie. Nu pot nici măcar să plâng. Simt un gol imens…Nu-ți pot descrie sentimentul. Colegii și oamenii din jurul meu mă întreabă ce am. Eu le răspund cu mașinalul „Nimic.” Acum, când scriu, îmi dau seama că de fapt eu sunt cu totul altfel când te știu aproape. Iar când te revăd…nu știi ce reacții și câte fenomene se produc în trupul și sufletul meu.

Te știu de 7 ani, suntem împreună de 5 și mi se pare că abia ne-am cunoscut. Am senzația că abia ne-am început drumul împreună. Mereu mă surpind admirându-te, ca și cum nu ai fi cu mine și mereu zâmbesc și-mi ascund privirile de ale tale, ca să nu ți se urce cumva la cap :)) Nu s-a schimbat nimic în acești 5 ani. Totul este exact așa cum trebuie să fie, presupun. Mie oricum mi se pare de vis. Iar când mai aud pe unii „Vă admir, sunteți extraordinari”, mi se pare ciudat că lumea se minunează de noi. Nu așa ar trebui să fie, de fapt? În momentele alea mă „rup” de noi și privesc în jur. Așa ar trebui, dar nu e pentru 80% din oameni așa. Și mă gândesc cine e de vină? Ambii, spun eu. Dacă ambii parteneri dintr-un cuplu se grăbesc și acceptă orice relație numai ca să nu fe singuri, atunci sunt ambii de vină.

La noi nu exitsă compromis, nu există „Lasă, vorbim altă dată”. Noi ne iubim atunci când vrem și ne „spargem capul” tot atunci când trebuie. Cine m-a învățat asta? Tu. Deci, mai vrei să știi de ce te iubesc?

A, stai! Mai vreau eu să spun încă un motiv, pe lângă zecile care mai există: mânuțele tale care par atât de stângace dar care se pricep atât de bine la orice. Mă topesc când văd cu câtă dexteritate faci tu cablurile, cu câtă răbdare faci salata orientală și cât de gingaș mă mângâi pe obraz când mă vezi abătută. Mânuțele tale m-au fermecat mereu. Și ochișorii, gărgărița mea! Ochișorii tăi care mi-au spus totul despre tine înainte să îți deschizi sufletul și să-ți aranjezi cuvintele într-o ordine logică, ochișorii tăi care mă îmbărbătează atunci când vorbele nu au loc, ochișorii tăi care mă fac să mă simt singura femeie din lume atunci când ne iubim.

Te iubesc gărgărița mea, pentru că ești unul la 1000, pentru că ești așa cum ești, pentru cine ești tu, pentru cum gândești și cum le faci tu pe toate!

Uite-acuș’ trece primăvara!

Uite-acuș’ trece primăvara!

La apusul Soarelui, pe marginea unui lac bătrân, un crocodil atârnat de o frunză de salcâm stă de vorbă cu o gărgăriţă cu aripile verzi. Şi cum vorbesc ei aşa cu foc şi pară, că nu s-au mai văzut de la răsărit şi uite-acuş’ trece primăvara, apare şi crocobaurul morocănos. Crocodilul îşi întrerupe propoziţia şi se uită atât de lung după crocobaur, că era să cadă de pe frunză, drept în balta râioasă.

Trece crocobaurul printre tufişuri, nervos şi supărat, că nu a apucat să vadă cum înfloreşte ghiocelul. Toată ziua a căutat prin păşune un ghiocel cu petala tremurândă, dar bălăriile erau aşa de încurcate încât a ajuns la poalele pădurii veşnice, lângă lacul râios. Şi nu asta ar fi problema! S-a lăsat înserarea şi el e departe de bârlog şi mult de mers mai e înapoi! Trebuie să bată la picior toată bălăria iar, să se împiedice şi să se încurce în iţele uscate de mărăcini, să se zgârie şi să se enerveze. De două ori în aceeaşi zi şi uite-acuş’ trece primăvara!

Poc! Poc! Poc! Oare ce o fi? Urlete, zbierete, zgomote de viață ruptă.
“Ce să fie, cine scoate sunetele astea? ”
“Vai, vai! Mare nenorocire se abate asupra noastră! Fraților, capul jos și nu mișcați! Un păros mare și urât umblă anapoda printre tufișe, ca vrea dom’le să vază el cum se despoaie ghiocelul! Capul jos fraților și apărați-vă rădăcinile! Mult nu mai e, uite-acuș’ trece primăvara!”

Lună, lunișoară, bagă lumea-n boală,
Să nu poa’ să vază și să nu priceapă
Că e timp propice să ies eu la soare.

Dă-le drumuri drepte, pline de belele
Dă-le spaime-n suflet, să agăț de ele
A mea viață mică și nevinovată.

Căci eu, lună dragă, vreau să ies din iarbă
Să-ți arunci privirea pe a mea petală
Că uite-acuș’ trece primăvara!

marinelam 11 ianuarie 2015

Aha!

Aha!

Nimeni nu crede în mine. Sunt doar eu, ochii mei de pisică şi degetele de la picioare…Atât am eu. Şi atât sunt eu.

Dacă nu ar fi atât de frumoasă lumea asta şi viaţa…viaţa mea, aş renunţa. Aş renunţa la părul ca spicul de grâu prea copt dar nu aş mai avea cu ce să-mi înving una din puţinele fobii pe care le am şi de care nu ştie nimeni. Dacă n-aş avea pletele astea nebune, care stau după cum le taie capul, de parcă n-ar fi ale mele( sau poate că-s aşa de duse cu capul pentru că e capul dus cu pluta?) cu ce mi-aş acoperi urechile noaptea, când dorm? Şi ştii de ce fac asta? Pentru că, pe la 7 anişori abia împliniţi, părinţii ne-au lăsat la bunici o vară( singura, de altfel din toată claia de copilărie). Mămuţa, să-i fie iertate păcatele, ne punea boarfele la uscat pe gărduţul de la cerdac. Într-o seară mi-a fost lene să intru în căsuţa de chirpici să îmi iau o bluziţă. Aşa că, am înşfăcat repede un puloveraş roz de pe cerdac. Am simţit, imediat cum am băgat mâna pe mânecă, cum îmi urcă ceva pe mână, cu viteză mare. Până am reuşit să scot mâna chestia a ajuns lângă urechea mea. Am reuşit să o dau repede jos de pe mine. Ce era? O urechelniţă. Ştiam din poveştile bunicilor că intră în ureche şi îţi perforează timpanul cu antenele iar tu rămâi surd. Habar nu am dacă e adevărată povestea asta, nici măcar nu am curiozitatea să aflu dacă este sau nu. Dar mi-a rămas în cap.Închipiue-ţi ce spaimă am tras când am dat urechelniţa aia jos de pe mine.

Uite, din cauza asta am nevoie de pletele astea zvăpăiate, care cresc şi cresc şi eu le-aş tâia dar mi-e frică. Noroc cu fobia mea, altfel arătam probabil ca Marie Fredriksson.

Aş arunca în foc mâinile, dar am nevoie de ele ca să montez, să citesc, să croşetez, să îţi mai scriu ţie, din când în când, să îmi aşez pletele peste urechi seara.
M-aş lipsi de picioare, dar nu aş mai putea să-mi plimb corpul pe pajişti desculţ, prin păduri tărăindu-le printre frunze, pe părtie deasupra unei sănii, în club bălăbănindu-mă singură şi haotic pe scenă, la cimitir să aprind o lumânare pentru suflete, spre oameni dragi să-i strâng în braţe şi să-i privesc.
Aş renunţa şi la ochi dacă nu aş şti cât de albastru e cerul şi verde iarba, galbenă laleaua şi cristalină apa, gingaş chipul mamei şi dragă faţa fratelui, căprui ochii lui şi cărnoase buzele-i senzuale, orbitor soarele şi ciudaţi oamenii.
Poate că nu mi-aş mai proteja urechile dacă n-aş şti cât de blândă este vorba mamei, cât de frumos e trilul ciocârliei şi cum e muzica.
Şi poate mi-aş fi luat zilele de mult dacă nu aş fi atât de fericită cu viaţa asta grea, plină de probleme şi neînţelegeri, fără prieteni şi fără familie, cu datorii şi lipsuri, fără împliniri dar împlinită…Nimeni nu crede în mine. Nici măcar eu. Dar e bine. Nu e nevoie să fiu altcineva în afară de mine. Adevărul meu îl ştiu doar eu. Dacă sunt rea, e fără rea intenţie. Sunt cicălitoare, visătoare, optimistă, emotivă, sensibilă, răutacioasă, încăpăţânată, fricoasă şi iubitoare. Defecte, defecte, defecte. Cine să creadă în defecte?