Ia, ia, ia!

Am cea mai frumoasă experiență din ultimele luni și nu pot să scap momentul și să aștept până ajung acasă, așa că, dacă apar greșeli, iertate să-mi fie păcatele, dar în trenul ăsta zbuciumat mi-e greu să nimeresc tastele minuscule ale telefonului.

Ajung în gară, după o zi de muncă care s-a încheiat cam gălăgios, îmi cumpăr bilet și merg pe peron să îmi caut trenul și un loc în tren. La Regiotrans nu primești bilet cu loc, deci poți să te așezi unde vrei.

Mi-am lăsat bluza pe scaun și cobor să bag un tabac (nu comenta, toți avem vicii!). Între “Bă, care p_la mea e trenul”, “Stimați călători, trenul bla-bla” și “Îmi place gara numai când merg acasă”(ăsta era gândul meu) se aud niște zumzete. “Ce să fie?”

Îmi opresc șirul fericit al gândurilor și îmi îndrept privirea spre dreapta: trei fete deocheate, una mai drăguță decât cealaltă, pe la 20 și un pic de ani, urcau voiase în tren. Între ele, cea mai micuță de statură, îmbrăcată cu o bluziță galbenă, făcea haz de necaz și celelalte râdeau și încercau să o oprească din chicotit, de jenă față de ceilalți. Mă și gândeam “Ce bine de ea! Așa să rămână mereu…Eu de ce mi-am arestat copilul din mine?”

Numai glume spune de o oră, râde mereu. A trecut o doamnă supărată tare, ea i-a spus “Zâmbiți doamnă, uitați ce frumos e afară”. Doamna “Eh, ce bine e să fii tânăr! La vârsta mea nu mai am de ce!”. Replica ei mi-a atras atenția și îmi ridic privirea înspre ea: brunetă, înăltuță, slabuță, îmbrăcată modest și nu avea mai mult de 45 de ani. Mâinile și ochii nu mint niciodată! Am avut un impuls să îi spun “Doamnă, sunteți tânără și frumoasă, zâmbiți!”, dar m-a intimidat durerea din ochii ei…

Tocmai am ajuns…nu știu unde, pentru că nu văd. Irelevant oricum. Am oprit într-o gară și a coborât o doamnă, care i-a spus albinuței “Să nu te schimbi niciodată”. Deci, e un copil super vesel, e un adevăr nu o părere a mea.

Albinuța a cântat tot drumul și între glume și cântat, a împărțit bomboane la toți oamenii din tren, a știut să spună “Sănătate!” cuiva care a strănutat, “Poftă mare!” cuiva care mânca și “La revedere” celor ce coborau din vagon. Și încă o face, pentru că suntem abia la jumătatea drumului.

Minunată ființă, așa am fost și eu, părinții mă certau dacă cântam în tren sau autobuz, fratele se rușina “taci soră’mea, ce te-a apucat?!” iar mulți, prea mulți, mă priveau ca pe o nebună. “Mărioară de la Gorj, ia la neica vreo doi sloți și nu te iubi cu toți” se aude acum de pe scaunul din fața mea. :))

Care e treaba cu titlu? Nu mai știu de ce și cum, albinuța a început să le povestească prietenelor (care au mers să o aștepte la aeroport cu cadouri și merg acum cu ea acasă) despre ceva ce i s-a întâmplat în Germania, țara în care trăiește și lucrează. Apropo, albinuța are și un nume: Iulia.

“Eu când vorbeam cu clienții sau când voiam să răspund “Da”, spuneam ia-ia-ia. Într-o zi a venit șeful la mine și mi-a spus [Cu mine poți să vorbești așa, pentru că știu că nu ești de aici și știu că nu știi, dar nu mai spune “ia-ia-ia” pentru că în germană înseamnă…] Și nu știa cum să-mi explice nici el. Până la urmă mi-a explicat așa, mai pe limba oamenilor simpli, că dacă spui “ia” înseamnă “da” iar dacă folosești “ia” repetitiv în același timp, înseamnă ceva de genul “să mă lingi în cur” :))))

Păcat că nu pot reda cum a spus-o albinuța, am râs câteva minute.

“Mai spuneți de mine că am patinaj artistic la mansardă, dar voi…!” Și cu replica asta a albinuței pe, care tocmai a exprimat-o, închei postarea asta, postare al cărei personaj m-a trezit și știu că o să mă ajute în demersul meu de a-mi ghida copilul din mine spre suprafață. Personaj care mi-a reamintit că cineva acolo sus mă iubește și e mereu lângă mine, trebuie doar să văd și să aud. Că nimic nu e întâmplător, toți oamenii cu care te intersectezi poartă cu ei povești și mesaje, iar unele pot fi pentru tine.

Nu uitați să zâmbiți! :*