Poți să îndrăznești să te faci auzit?

Tătuța….

31 Jan 2012 2 Comments

by marinelam in din popor Tags: barbu stefanescu delavrancea, bunicul, poveste

Pentru că aproximativ acum 3 ore s-au făcut șase ani de când bunicul meu trebuie să împlinească 90 de ani și șaizeci de zile, în memorie mi-a revenit o poveste…

O țin minte din ABC-dar, abeceradul acelor ani ’90, când, la una din orele de ”română” domnișoara învățătoare ne-a îndemnat să deschidem cartea la pagina x. Îmi amintesc surprinzător de clar imaginea de pe pagina din partea dreapta a cotorului cărții: un bunicuț cu obrajii ”roșii ca para”ce ținea pe piciorul drept un bălăian și pe piciorul stâng o roșcovană; nepoții săi. Era o fotografie foarte colorată, plină de viață într-un mod foarte ciudat ..

În amintirea bunicului meu(”tătuța”) postez, mai jos, povestioara în cauză.

”Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. 
Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere. 
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei. 
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. 
Cine trânti poarta? 
- Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului! 
Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mânele lui “tata-moşu”. 
- Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? 
- Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi. 
- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară? 
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos. 
Bătrânul coprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. 
- O, voinicii moşului!… 
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare. 
- Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? 
- În ţara cocorilor. 
- În ţara cocorilor? 
- Da. 
- Dar rândunelile un’se duc când se duc? 
- În ţara rândunelilor. 
- În ţara rândunelilor? 
- Da. 
- Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. 
- Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. 
- Da… hâ… hâ… poi ce fel… şi mie? 
Fata se întristă. 
Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: 
- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. 
- Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule? 
- Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. 
- Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie. 
- Cum de nu?! Mie un scatiu. 
Ce fericiţi sunt! 
Băiatul încălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă “Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”… 
O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec. 
E muma lor şi fata lui. 
Cum îl văzu, începu: 
- I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap… 
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvintează, şi zise prelung: 
- Lăsaţi pe copii să vie la mine! 
- Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… 
Femeia intră în casă. 
- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. 
Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. 
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. 
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. 
- Partea asta este a mea. 
- Şi partea asta, a mea! 
- Mustaţa asta este a mea. 
- Şi asta, a mea! 
La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: 
- Pe din două. 
Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. 
- Jumătate mie. 
- Şi jumătate mie. 
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. 
Băiatul: 
- Mustaţa mea e mai lungă. 
Fata: 
- Ba a mea e mai lungă! 
Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. 
Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: 
- Amândouă sunt deopotrivă. 
- Ş-a mea, ş-a ei! 
- Ş-a mea, ş-a lui! 
La obraji cearta se aprinse mai tare. 
- Partea mea e mai frumoasă. 
- Ba a mea, că e mai albă! 
Bunicul zâmbi. 
- Ba a mea, că e mai caldă! 
- Ba a mea, că e mai dulce! 
- Ba a mea, că nu e ca a ta! 
- Ba a mea, că are un ochi mai verde! 
- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde! 
Bunicul abia se ţinea de râs. 
- Ba a mea! 
- Ba a mea! 
Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. 
Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. 
Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. 
Mama lor ieşi pe uşe şi întrebă rastit: 
- Ce e asta, vermi neadormiţi! 
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: 
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!”

Bunicul

       de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Din păcate aceasta este singura imagine pe care am găsit-o pe google care corespunde cât de cât celei din acei ani îndepărtați.